post-intre-doua-ganduri

“cand apar schimbari in viata noastra, tindem sa credem ca nu ne va fi foarte greu sa ne adaptam la noile realitati. unii dintre noi chiar abia asteapta sa schimbe sau sa se schimbe lucruri, peronaje si contexte. obisnuiam sa cred ca si eu sunt usor adaptabila si asteptam cu nerabdare ca miracolul schimbarii sa se intample mai in fiecare zi. am zis obisnuiam. pentru ca intr-adevar daca s-a schimbat ceva in viata mea, s-a schimbat contextul. atat. noi nu ne schimbam. asadar mi s-a dus mitul pe apa sambetei. credeam ca daca schimb jobul, casa, masina, frigiderul sau televizorul (nu neaparat in ordinea asta) o sa ma schimb si eu. asta credeam. maare greseala. nu. nu se schimba nimic. poate de aceea imi vine greu sa cred acum ca daca azi gandesc intr-un mod, maine o sa gandesc in altul, totalmente diferit. uneori reusim sa aducem in plan constient toate nemultumirile care ne chinuie mintea. uneori ne simtim coplesiti de fantomele cu care ne luptam. alteori intalnim oameni si situatii familiare si ne imaginam soarta mai usoara.”

14.08.2008

Asa incepeam eu un post acum ceva vreme. Si ma tot gandeam daca sa mai scriu pe blogul asta sau daca sa ma rezum la a citi pe altii…am incercat sa ma abtin de la a mai bate campii cu gratie (ce-mi place atat-de-folosita expresie) pe marginea lucrurilor marunte care imi alcatuiesc existenta. Nu mi-a mers…pentru ca nimic nu e mai refreshing si nimic nu te aduce mai aproape de tine decat introspectia, autoanalizarea, privirea in strafundurile mintii…si ca sa pot face astfel de lucruri destul de exhibitioniste if i think – nu pot decat a scrie, a ma scrie si descrie la modul cel mai sincer si simplu cu putinta…

asadar…iata-ma revenind printre cuvinte, pentru ca mai tarziu cine stie daca mai am energia, curajul, nebunia necesara sa strabat labirintul intortocheat al mintii mele…

sa fiu sincera nu stiu despre ce o sa fie postul asta, asa ca nu va suparati pe mine daca, dupa ce veti pierde cateva minute citindu-l, nu veti pricepe mai nimic…oricum, cred ca am mai spus asta la vr’un moment dat..scriu doar pentru mine si-atat. Da. Sunt egoista. si asa ar trebui sa fie oricine pana la urma pentru ca o doza buna de egoism, in orice situatie, asigura perpetuarea speciei umane, alaturi de alte instincte primare, despre care se tot vorbeste in ultima vreme in societatea asta obosita… De ce sunt egoista? hm…pentru ca am invatat – destul de recent as putea spune – ca in lumea asta mare ajungi de unul singur si tot singur vei fi si la intoarcere. oricat de apropiati iti sunt anumiti semeni, oricat de dragi si sinceri si altruisti si iubiti si mame si tati si frati ti-ar fi ceilalti, tu esti tu – indivizibil, unic, irepetabil. Orice alta anexa a fiintei tale nu e decat un context (acelasi de mai sus) mai mult sau mai putin fericit care te face uneori sa uiti cine esti si ce vrei, sa crezi ca esti mai mult decat esti sau mai putin cu mult…nimic mai indepartat de adevar, nimic mai fals decat aceasta aparenta care de cele mai multe ori paleste in fata realitatii crude si-atunci te pomenesti gol, singur, trist…exista remedii, nu tre sa disperi, pentru ca daca am invatat ceva in ultimii ani, am invatat sa ma cunosc, din ce in ce mai mult, din ce in ce mai bine, sa nu incetez sa ma descopar in fiecare zi, pentru ca daca voi uita cine sunt, cum sunt si de ce, voi sfarsi prin a-mi plange mie de mila…

da…cam asa stau lucrurile azi, destul de calme si intelepte…pentru ca nu sunt nicidecum pesimista cum ar crede unii dupa ce ar fi citit ce-am scris mai sus…nuu! ba din contra! sunt impacata cu mine insami. am facut pace pe-o mie de ani…si vreau sa ma cunosc asa cum nu a facut-o si nu o va face nimeni niciodata. Si nu ma voi schimba, nu voi altera esenta fiintei mele, asa cum iarba nu e roz si cerul nu e gri. Pentru ca merit si pentru ca ma iubesc si, da, pentru ca de azi, sunt egoista.