Arhitecturale

suntem perfecti. arhitecti.

fragila, in bataia vantului, se legana o panza minunata. era vara si lui nu ii era frica de lumina.

o carte rosie intr-o sacosa

aruncata in graba in sacosa in tramvai in drum spre piata. Nu de alta, dar cele fix 5 statii pana la cea mai apropiata ii pareau atat de lungi incat o speriau la gandul ca iar isi va umple capul cu ganduri din cele care nu o lasa noaptea sa doarma. Era mica si rosie si putea fi carata usor, pe langa kilogramele de cartofi si varza pe care le avea de cumparat. ah, si morcovi, sa nu uite. toate hotarate, isi trase sosetele albastre si-si puse pantofii de asta primavara, inchise usa in urma si porni.

o femeie, in drum spre piata.
Bucuresti, octombrie anu’ asta.

Sumbru-cand-te-gandesti

Rasfoind ultima editie a Wallpaper Magazine am dat peste asta:

Ma intreb, daca ar fi invers si vacutele ne-ar imbraca pe  noi, cum ar arata fotografia de mai sus?

vand vant

am cativa litri buni de vanzare si-i dau ieftin: trei ganduri bune sticla de juma’. nuu, nu dati buzna! e destul pentru toti. stati frumos la coada si incercati sa va ordonati si gandurile. nu primesc sifonate, nici rupte. veniti cu ganduri potrivite. nu prea dau rest, da’ pentru urgenta va dau la schimb resturi de ploaie. nu primesc maruntis. marfa de calitate nu se returneaza, deci luati aminte de vreti sa luati.  nu va aduceti sticle. nici peturi. nici borcane. vand vant si-l dau ieftin.  nu dau pe datorie, sa se stie!

vand vant si strig vand vant.

data viitoare aduc si din import. pentru rezervari si comisioane, apelati cu incredere.

mi-am uitat cartea acasa

Azi in metrou, in drum spre casa. ora 19 cu aproximatie. aglomeratie. oboseala si plictis. cam asta e atmosfera generala. ma uit in jurul meu. fete triste, indiferente, vesele, bolnave. Un ins la 45 de ani – aratand de 60 mesteca timid seminte de floarea soarelui scoase subtil din buzunarul jachetei mototolite. pastreaza cojile in pumnul strans si asprit de prea multa munca. E grizonat si are fata brazdata de riduri. Si pantalonii mult prea scurti si sifonati. un pic murdari. si incaltarile-i stalcite si-au pierdut de mult culoarea si un capat de siret. ma gandesc: omul asta, asa mancand seminte si pierdut in ganduri care ii rod stomacul odata cu boabele ce-i aluneca incet pe gatlej, omul asta in alta viata ar fi putut cu usurinta fi director de banca sau de multinationala. sau parlamentar. dar nu. acum e in metrou si e doar in viata asta si e roman si manaca seminte. si eu, eu ma uit la el si ma intreb. oare, eu ce-as fi putut fi?

Compunere: A venit Toamna

Anotimpul meu preferat. Atat cat mai e – o luna, doua, pana incepe alt anotimp preferat… de altcineva.

La fiecare inceput de septembre, odata cu mirosul de frunze arse si parguitul strugurilor, cu castane maronii si crengi golase, imi aduc aminte si de mirosul dulceag de plastic al copertilor de caiete si cel al foilor abia uscate de cerneala din manualele colorate. Si nerabdarea de a trece in clasa2-a, a 3-a, a9-a…Ce frumos a fost. Si ce mult timp a trecut de-atunci… o mica mare vesnicie si-mi vine sa-o retraiesc …

In fiecare an, la fiecare inceput de sfarsit, cand toate sunt pe duca – frunze, pasari calatoare, soare, mare…mie imi vine sa incep.

AuGust 4 Ever

oamenii interesanti, adica. Cei pe care ii gasesti cand ii gasesti si care te uimesc instant si iremediabil. Obisnuiam sa cred numai in lucruri. In toate. De ceva vreme, mai ca imi vine sa cred si in oameni. Hm… o fi de bine sau o fi de la caldura?

Caldura mare, mon cher!

Revin mai pe racoare. Zi buna sa aveti!

2oi bani si-o punga de hartie

mi se pare mie sau am mai imbatranit o secunda. nu, nu mi se pare. si e firesc sa fie asa pentru ca de-aia mananc iarba verde si trag pe nas aerul rece al unei nopti de iarna, vara.

nu are sens ce scriu, pentru ca postul asta e totalmente un nonsens. un sens fara de sens pentru ca asa am eu chef la ora asta de prima-dimineata a trezirii mele in pijama verde.

apropos, am uitat sa-ti spun ca ieri te-am vazut. te adapai la izvorul uitarii cu ganduri albastre de primavara. ti-a trecut? ma gandesc ca da, din moment ce pe mine ma apuca nostalgia nonsensului si noi suntem legati iremediabil de acelasi lucru minunat care nu se poate numi. tot eu sa iti spun si asta? nu ai obosit de atata vorbarie? nu cred pentru ca daca as indrazni macar sa arunc un cuvant, as ramane fara propozitia care ma adoarme noaptea cand nu mi-e somn.

Am ceva vreme de pierdut acum si ma gandeam s-o ratacesc pe-aci. Nu de alta, insa mereu cand pierd vremea se gaseste cate-un aiurit sa mi-o dea inapoi: “uite, asta e vremea ta”, zice. “am gasit-o pe jos, in parcare si m-am gandit sa ti-o aduc. Ia-o.” nu mai vreau! Fratilor lasati-ma sa-mi pierd vremea si eu ca orice bun crestin. Am si eu drepturile mele. Si unul este acela de a face ce vreau cu timpul si cu spatiul meu. Vreau sa le pierd? Le pierd. Nu mi le mai aduceti. Nu le mai vreau.

Vezi? De-asta tu esti altfel. Tu niciodata nu mi-ai dat nimic inapoi. Nici macar nasturii aia pe care ti i-am cusut pe omoplatul drept. In loc de pana. Nu! Tu esti acelasi. Si acelasi cu mine. Mereu egoist, mereu pierdut, mereu ratacind printre cuvinte, suntele ascutite de pahare sparte. Imi place ca recunosti ca nu te hazardezi in a spera ca pamantul e plat si ca luna o poti atinge cu mana.

Ce prostie. Romanticii astia se plictisesc si spun povesti. Cinismul e cel care ne tine in viata. Daca ar fi sa speram mereu, sa visam…am muri de foame cu hrana la bot. parol! Nici ca ma sinchisesc de voi, restul! Eu sunt si voi fi mare. Mare in nimicnicia universala a materiei cele mai proaste care se sfarama la cea mai usoara pala de vant. Mi-e sila de voi astia care va ascundeti dupa umbrele celor care au fost. AU FOST. Punct. Asta inseamna ca nu mai sunt! N-u m-a-i s-u-n-t!!!. Ceilalti conteaza. Cei care inca respira gratuit aerul pe care rareori il merita.

Am ajuns, prin reducere, la sinteza: doi bani si-o punga de hartie. Rupta in colt.

Pa.

Da, asa e.

Miros de lucerna uscata in amurg. Valuri de soare topit ce isi scurge ultimele picaturi de caldura pe bolta aproape inchisa. Tipat de mierle in ascunzis de iarba proaspata. Miros de pamant reavan si liniste. Talpi zgariate de pamant uscat. Alergare. Cantec. Miros. Zbor. Atat de familiar si atat de aproape uitat.

Corcoduse verzi si caise. Gaste galagioase si suparate. Puii gata crescuti si atat de blanzi. O sa renunt la carne. Primavara aproape vara. Deja muste. Si aproape seceta. Si e mai. Mai e pana in august.

Ei. Mai albi. Mai cuminti. Aceiasi mereu. Ai mei imi sunt dragi si atat de departe. Uneori mi-e atat de dor incat ma dor ochii de departare. Vreau sa fiu mereu acolo cu ei. Dar sunt. In gand. In inima. In TOT. Suntem impreuna mereu si asta e tot ce conteaza. Dincolo de toate, dincolo de toti, dincolo de zumzet, de agomeratie, de mii si mii de oameni, alti oameni, EI sunt si vor fi aici, cu mine.

Am fost acasa.

Butonul rosu

ai simtit vreodata nevoia de a da RESET si a o lua de la capat? cred ca e unul din momentele alea si nu e funny deloc. pentru ca nu reusesc sa gasesc butonul. ar trebui sa fie rosu si mare, asezat la indemana, astfel incat sa ajungi cu usurinta la el, ori de cate ori simti nevoia de a o lua de la capat, de a pune pauza sau de a schimba pur si simplu canalul. chestia naspa e ca nu prea avem posibilitatea asta. bine, unii dintre noi sunt mai curajosi si reusesc uneori sa dea macar restart sau sa puna in standby parte din episoadele care nu fac audienta. dar numai unii. eu nu cred ca as avea curajul, chiar daca, sa presupunem ca as gasi butonul ala de care vorbeam acum cateva randuri. uff, vreau la mama! cam asta as striga acum, daca nu m-ar auzi nimeni. vreau acasa. sau in vacanta. oriunde as putea uita de lucrurile care ma sacaie zilnic, de aglomeratia din oras, de miile si miile de oameni grabiti, neciopliti, morocanosi, enervati, rai. Nu mai vreau. Ma plang de parca asta ar schimba cu ceva situatia. Nu o schimba. Mi-e dor de nichita, de sorescu, de cartile mele, de timp in care sa respiri fara a-ti fi teama ca te taxeaza cineva pentru centimetrii cubi de aer pe care ii tragi in plamani. Vreau sa am timp sa-mi amintesc cine sunt, ce vreau de la mine, ce vreau de la altii si, mai ales, de ce.

Celor

Celor care citesc poezie sau text, celor care uita si celor care isi amintesc, celor care privesc, celor care inchid ochii, celor obositi si celor care nu au mai plans de mult, celor care se joaca, celor care canta, celor care nu stiu si celor care stiu, celor care se enerveaza, celor care pleaca, celor care mai stau si celor care aleg, celor care ne incanta, celor care ne descanta, celor noi si celor vechi, celor care iubesc, celor care nu iarta, celor care rad si celor care alearga, celor care asculta si celor care vorbesc, tuturor le spun sa fie si sa faca, sa gandeasca si sa aleaga, sa fie aceiasi mereu si sa fie mereu altii, sa aiba curaj, sa treaca, sa stea, sa planga, sa rada, sa uite, sa-si aminteasca, sa gandeasca si sa nu ierte, sa ierte, sa cante, sa fie. Oameni buni, nu uitati sa fiti oameni!

Atat pentru azi. Restul, in episodul urmator:) PUNCT

piece of my mind

I Am

While watching a movie, it simply crosses ur mind like thunder strike. and u start wonder. all those people living a shitty life – danger, poverty all around them and u, the perfect stranger in a comfy armchair puffing ur cigarette and drinking ur beer, completely spectating their pitiful lives…what if? what if the role changes. just for one instant. and u find urself amidst old, carton houses, guns, death, fear…what if? can u even imagine yourself leading ur desperate body towards a safe place, listening to the desperate screams of desperate people just before they die? can u imagine ur fingers torn to shreds, ur legs broken, ur body refusing to listen ur mind… how would u behave? would u still be? or die in a flash of a second or maybe agonize in pain from a bulletproof broken by bullets…or watch life dripping by ur unborn son…could u stand that? can u think about children shooting children, about women lying, dying, trying to protect other children as theirs can no longer be protected? do u know how blood even smells? ever thought about surviving without food or water? did u ever try to run and stumble and fall and kiss the ground? imagine how dirt tastes. eat it, smell it…if u did, then u must know what fear is. if u did not, then u must have been watching a movie. next time, just try to imagine. as i did. I am! this is what’s important, after all. I am…

when is too much, too much?

answers accepted

broken mirrors always lie

again. I looked into the mirror again. Or maybe I was the mirror and the person looking into me were you. who knows? all i know is that broken mirrors always lie;)